Împotriva voinței mele

 ,,Omului îi trebuie doar alegerea de sine stătătoare, oricît l-ar costa această independență și oriunde l-ar duce ea. FEODOR DOSTOIEVSKI, Însemnări din subterană

 

Contravoința este o rezistență automată impusă de o ființă umană cu un sentiment al sinelui incomplet dezvoltat, o opoziție reflexă și negândită față de voința celuilalt. Este o rezistență naturală, dar imatură care apare din frica de a nu fi controlat. Contravoința apare în oricine nu și-a dezvoltat încă o voință proprie. Deși poate să rămână activă pe tot timpul vieții, ea se manifestă cel mai dramatic în faza în care copilul învață să meargă și mai apoi în adolescență.

            Contravoința este o tendință naturală și nu înseamnă că există ceva intrinsec în neregulă cu noi. La fel ca toate fenomenele naturale și ca toate stadiile din viața copilului, contravoință are un scop pozitiv. Ea se dezvoltă inițial pentru a-l ajuta pe copil să învațe să umble ca să îl ajute în sarcina individuării, de a începe să se separe de părinte. În esență, copilul ridică un zid de nu-uri. În spatele acestui zid, el poate să învețe treptat ce îi place și ce îi displace, aversiunile sau preferințele fără a fi copleșit de forța mult mai puternică generată de voința părintelui. Ținând la distanță așteptările și cererile părintelui, contravoința ajută la crearea spațiului necesar pentru creșterea motivațiilor și preferințelor proprii autogenerate, ale copilului.

            Ca să înțelegem ce vrem, trebuie mai întâi să avem libertatea să nu vrem. ,, ,,Departe de a fi vicioasă, contravoința este o moștenire de la natură, servind scopului ultim de a deveni o ființă distinctă”, spune Dr. Neufeld. ,,Contravoința nu trebuie identificată cu sinele copilului. Este foarte important. Atunci când ne confruntăm cu opoziția copilului nu persoana sa este ceea ce ajungem să cunoaștem. Natura l-a proiectat pe copil în felul acesta. În realitate Natura are un scop, nu copilul”.  

            O defensivă puternică inconștientă indică o voință slabă, subdezvoltată care se reflectă în opoziționismul ce pare, dar doar pare, intrinsec personalității. O defensivă puternică este prezentă doar fiindcă un sentiment puternic al sinelui nu s-a dezvoltat

suficient. Prin urmare, rădăcina problemei este că, departe de a fi prea puternic, miezul sinelui, adevărata voință, este pipernicită.

 

            O persoană emoțional încrezătoare în sine nu trebuie să adopte automat o atitudine opoziționistă. Ea poate să reziste încercărilor de control ale altora, dar nu o va face într-un mod rigid și defensiv. Dacă se opune la ceva, o va face dintr-o înțelegere profundă a adevăratelor sale preferințe, pentru a se alinia cu propriile sale tendințe, și nu ca un act reflex. Astfel, voi fi în stare să rămân eu însumi, chiar dacă ascult ce gândește altcineva. Nu-mi voi pierde identitatea, așa că nu trebuie să mă protejez prin rezistență. Îmi pot permite să cooperez.

 

Aici consider că este relevant să facem distincția între flexibilitate și instabilitate. Flexibilitatea se naște dintr-un sentiment al Sinelui puternic și apare atunci când identitatea este bine conturată. Flexibilitatea nu aduce dezechilibru, nu răvășește și nu se resimte ca un efort de adaptare, ci mai degrabă se prezintă ca o caracteristică a ei. Totodată, flexibilitatea ține cont de propriile repere și nu îl împiedică pe om în a rămâne fidel propriul fel de a fi. La polul opus însă, instabilitatea nu se sprijină pe pilonii propriului Sine. Ea izvorăște dintr-o personalitate încă neconturată, dintr-un sentiment al Sinelui șubred. Răspunde mai degrabă așteptărilor din partea celor din jur și mai puțin reperelor interne ale individului. Instabilitatea este practic incapacitatea unei persoane de a-și menționa o poziție constantă vis a vis de diferite aspecte ale vieții. Aduce cu sine multă dezorientare, confuzie și consum de resurse.

 

            Pentru a ne construi însă propria voință și propriile repere avem nevoie să oprim lupta cu cei care nu au permis ca noi să ne dezvoltăm propria autonomie și independență. Avem nevoie să intrăm în contact cu propria identitate, să ne uităm atent la cine suntem, prin ce ne definim, cum ne place să trăim, ce ne motivează, ne aduce bucurie și entuziasm, de unde ne luăm energia și încotro ne îndreptăm. Asta presupune un drum de autocunoaștere printr-o curiozitate blândă și exploratorie a propriilor resorturi interioare.

 

Am încercat atât de mult să nu-i semăn, încât m-am oprit din a mai fi eu însumi.

 

Deseori purtăm în interiorul nostru mult opoziționism și revoltă pentru cei care ar fi trebuit să fie și nu au fost, pentru cei de la care așteptam să ne accepte necondiționat și nu au fost capabili de asta. Nu mai putem bate la uși închise, la ziduri înalte. E timpul să ne luăm ce-i al nostru înapoi cu încredere, curaj și răbdare. Fiecare alegere pentru Sine ne aduce mai aproape de ceea ce suntem cu adevărat, de esența noastră. Lupta împotriva rigorilor impuse de celălalt ajunge să devină bătălia care se dă în noi și cu noi. Ajungem să ne împotrivim chiar în fața unor decizii și acțiuni sănătoase doar pentru că acum putem să o facem, iar atunci nu am putut. Azi îmi pot spune mie NU foarte ușor și ajung să exersez asta foarte des dacă în interiorul meu port frustrarea de a nu o fi putut face când am avut cea mai mare nevoie. Diferența este că azi mă opun propriei vieți și stări de bine pentru a pedepsi niște oameni care la rândul lor atât au putut oferi în relația cu mine. Prețul este unul prea mare pe care l-am plătit prea mult timp.

 

Astăzi aleg să mă aleg.